Critic de artă, membră a juriului - Dr. Maria Bilașevschi
În mod cert, BIP nu își propune să acopere, într-un mod absolut, integralitatea formelor de expresie picturală, de gândire și tehnică, raportat la ultimii doi ani ce despart edițiile. Și, tocmai prin libertatea și diversitatea pe care o îmbrățișează de la o ediție la alta, BIP Chișinău este mai mult decât un act de recuperare și revalorificare a creației artiștilor contemporani, devenind un important mijloc de sintetizare a configurațiilor artelor vizuale actuale prin relevarea profilului acelor artiști care se desprind și setează, la rândul lor, noi stiluri sau maniere.
Categoric, libertatea se poate traduce vizual în sincronisme convenționale sau prudențe dogmatice, însă tonul general al selecției curatoriale și ulterior al decantării juriului, probează că elementul esențial, cel ce face diferența, stă în meditația personală a artistului raportată la problematicile clasice ale gândirii plastice și la dinamismul inovației. Mai precis, nu printr-o anumită formulă se decelează individualitatea, ci prin capacitatea acesteia de a reflecta căutările proprii într-un context eterogen.
Pictura expusă pe simezele Muzeului de Național de Artă din Moldova reprezintă în primul rând acumulările umane, ulterior cele tehnice rezultate dintr-un efervescent dialog trans-disciplinar, ori cele conceptuale ce pivotează în jurul răspunsurilor ce legitimează pictura ca mediu de schimbare și nu doar obiect de admirație estetică.
În acest sens, nici misiunea juriului în desemnarea câștigătorilor acestei ediții nu a fost ușoară, coordonatele individuale ce funcționează în aprecierea justă a unei lucrări de artă au avut misiunea de a decanta, pe de o parte, „reprezentativitatea” pentru pictura contemporană iar de pe de alta, capacitatea de a transcede granițelor ideatice și tehnice ale picturii per se.
În acest sens, câștigătorul Premiului I, Lucian Hrisav, se îndepărtează de discursul vizual tradițional prin fuzionarea unor elemente ce țin de graffiti, street art si de artă murală la intersecția unor suite de curente și intenții. Artistul crează un nou limbaj, alchimizând elementele de sorginte minimalistă, cubistă, pop sau new media, într-o viziune artistică ce recompune obiectul, cu valoare de totem. La intersecția dintre creșterea pe verticală citadină, ori redundanța unor mijloace de comunicare sau circuite electrice, „Coloanele” lui Lucian Hrisav par a se multiplica după un algoritm ce nu dorește a marca evidentul serialism, ci interpredependența structurilor față de ele însele și de fondul deasupra cărui sunt dispuse. Prin sintetizare, artistul prezintă formele pure ale obiectul tradus în informație, auto-suficiente semantic, dar care se reconfigurează independent în forme spațiale și temporale. În mod cert, caracterul conceptual este susținut de întinderile de culoare, dispersate în ritmuri convergente în încercarea de a explica arhetipul viziunii, confirmând în același timp că arta de esență se bazează pe un element primar: linia.
Lucrarea Ileanei Ștefănescu, deținătoarea Premiului al II-lea, ilustrează în aparență un ritm de dezvoltare urbană ascendentă, pe alocuri estompat de fragmente opace ori doar intuite vene ale construcției. Asupra unui peisaj monoton, fără repere geo-spațiale, pătratele decupate de artistă se clădesc unul peste celălalt, ca porțiuni de materie ale unui posibil spațiu fizic. Repetitive în ascensiune, dar variate prin culoare, fiecare formă în sine aduce cu sine nostalgia existenței. Nimic nu sugerează posibilitatea vieții în spatele ferestrelor opace, spațiul agonizând sub trecerea timpului, între uniformizare și degradare. Deșertificarea spațiului-habitat se traduce prin pierderea prezenței individului, de la macro la micro, această pierdere se traduce în povești întrerupte de perpetua transformare a prezentului.
Lucrarea artistului Constantin Migliorini, distinsă cu Premiul al III-lea, pornește de la alegoria vieții și a morții din celebra „Punere în mormânt” a lui Caravaggio. Alipind în mod ingenios personajele și tratând formele ca pe o urzeală de fire, linii, contururi, semne ce se suprapun într-o țesătură-pictură, artistul crează o nouă narațiune, în care figurile biblice, prin fragilitatea sugerată, par a fi făpturi imateriale, nedeterminate de o istorie anume. Mai mult decât, nu din ipostazele fizionomiilor irupe drama, ci din dimensiunea psihologică și accentele pe care artistul le imprimă. Liniile subțiri ce delimitează cu precizie doar corpul lui Iisus, se intersectează, se juxtapun, pentru a sugera dematerializarea corpului fizic, ușurătatea ființei, în timp ce inserțiile de material textil și reliefarea prin cromatică sugerează pendularea personajelor între zone de pământ și cer. Un posibil autoportret substituie imaginea asociată tradițional Sfintei Maria Cleopa, dislocând extazia și teatralitatea, propunând un nou mod de a vedea suferința, nu dintr-o perspectivă estetică tradițională, ci dintr-o ipostază postmodern omniscentă, ironică și ludică în același timp. Brațul îngerului de deasupra infantului primordial, sugerează - la o citire inversă a dipticului - „Geneza”, accentuând caracterul dihotomic al compoziției și dualitatea experiențelor.
Durere, suprasaturare, strigăt, resemnare, întuneric, vid, toate aceste stări, adesea suprapuse, emerg din portretul Danielei Grapă, deținătoarea premiului Institutului Cultural Român „M. Eminescu”, Chișinău, prin concept și prin paleta cromatică, intuitiv restrânsă la acele culori ce sporesc dramatismul mai ales prin contrast. În această stare, golită de conștiință sau de sensul propriei identități, făptura pare a fi o particulă din necunoscut și din pământ laolaltă, fragilă și temătoare. Alegerea diviziunii personajului în două jumătăți distincte, pornește de la convingerea că în interiorul aceluiași „sine”, coexistă nu doar trăiri ambivalente, ci potențări ale aceleiași într-o contopire îngemănată. Dualitatea nu se raportează doar la celălalt ci și la sinele însuși, la ambivalența propriilor trăiri și schisme interioare. Artista desfășoară o adevărată anatomie a sufletului, ceea ce persistă nu este pierderea ci regăsirea, chiar dacă fragmentată, a totului.
Artistului Vasile Rață, un nume cunoscut pe scena artistică românească și europeană, i-a fost acordat Premiul Fundației „Familiei Sturza”. Aparent elemente ale unei geometrii metafizice ce se conturează în mod intuitiv fără digresiuni, în esență o translatare vizuală a reacțiilor la stările de fapt politico-sociale și umane actuale, lucrarea lui Vasile Rață poartă o încărcătură semantică congruentă cu întregul discurs artistic. Filtrând prin abstracționism tensiunea, sciziunile, manipularea, contorsionările și auto-degradările, în esență întreaga istorie a spațiului Estic, artistul nu lasă să se întrevadă demersul fără o cunoaștere de ansamblu a creației. La granița dintre estetizarea politicului și depunerile conceptual-calitative ale fondului cultural-artistic european ale secolului al XX-lea, lucrarea lui Vasile Rață pendulează între plin și vid, ambii poli tratați drept personaje-receptacol, ce cuprind sau expulzează materia. Tonul cromatic general al lucrării nu trădează vreo concluzie, nici intenția artistului de a concepe un manifest al post-post (modernism, consumerism, comunism), ci de a înregistra prezentul, cu sinouzitățile sau sincopele sale inerente.
Cele două premii ale Muzeului Național de Artă Chișinău au fost decernate artistei Doris Dittrich și artistului Victor Guțu. „Peisaj din Florida”, după cum Doris Dittrich își intitulează lucrarea, pare a conține o antiteză la o primă vedere, între personajele-umbre, cu spatele spre privitor, ce par că așteaptă să se întâmple ceva și faptul că, deschiderea este în fapt o închidere. Calea către ceea ce ar putea fi destinație este dublu obliterată, de balustrada ce îi desparte de drum și de cablurile de înaltă tensiune dinspre care păsările privesc direct spre spectator. Maniera în care este redată familia și modul individual în care fiecare personaj așteaptă un nou destin, dar mai ales fragmentarea fiecăruia accentuează solitudinea și deconectarea tuturor de mediul în care se află, făcându-l pe privitor să aibă un rol activ în finalizarea narațiunii.
Descinzând din tenebrele unei narațiuni a subconștientului, cu ramificații într-un neo-expresionism mitologic, pictura lui Victor Guțu suprinde un personaj solitar, flancat de emblemele unei heraldici simbolice, în timp ce în fundal frânturi izolate sugerează că ceea ce vedem pare a fi rezultatul unei urgii. Povestind prin prezența sa despre deșertăciunea umană și spirituală, între disoluție și tulburare, omul osificat, rămas ca o relicvă a unei cauze pierdute, între doi vulturi încremeniți ce par a păzi singurul aspect ce amintește de viață, o floare, apare ca o investigație artistică auto-reflexivă.
Am certitudinea că fiecare participant și artist invitat contribuie la succesul BIP Chișinău din acest an, demonstrând că în fapt, nu există o formulă câștigătoare, chiar dacă, aparent, numitorul comun stă în explorarea tematicilor ce au în prim plan individul, ci (în) capacitatea de adaptare și elasticitatea cu care fiecare reacționează la tendințele actuale din societate, politică, artă.
Dr. Maria Bilașevschi, critic de artă, membră a juriului