PAVEL ȘUȘARĂ, Președintele juriulu

Pictura și lumea în care trăim

Bienala Internațională de Pictură Chișinău, organizată de Muzeul Național de Artă al Moldovei, de Uniunea Artiștilor Plastici din Moldova, de Centrul de Artă Amprente, concepută și administrată curatorial de pictorul Tudor Zbârnea, Directorul Muzeului Național de Artă, își adaugă acum încă o ediţie, cea de-a șaptea. Stabilizat așadar de mai multă vreme, atât ca proiect cultural pe termen lung cât și ca episod expozițional curent, acest eveniment este egal cu sine în caracteristicile sale mari, dar și mereu proaspăt și, nu o dată, surprinzător în manifestarea lui imediată și concretă. Dacă în edițiile anterioare, mai ales în cele de la început, noutatea putea fi identificată, cu predilecție, în geografia participării, acum, la deplina sa maturitate, surprizele de felul acesta aproape că nu mai există, practic fiind epuizate cam toate spațiile purtătoare de civilizație. Este extrem de dificil să identifici o țară sau un loc semnificativ de pe glob care, într-un fel sau în altul să nu fi ajuns, macar o singură dată, la Chișinău. În această situație, elementele noi care intervin în succesiunea ediţiilor trebuie căutate în detaliile semnificative, în schimbările de atitudine și de comportament ale participanţilor și, evident, în substanţa lucrărilor înseși. Aceste observații acreditează de la bun început ideea că datele importante ale acestei ediţii nu diferă fundamental de acelea cu care ne-au obișnuit deja episoadele precedente. Consistența participărilor asiatice și din Orientul Mijlociu (Japonia, India, Indonezia, Mongolia, Turcia, China, Israelul și Ciprul), din Africa, din America de Nord și din America Latină ( Tunisia, Ghana, Togo, S.U.A., Mexic și Ecuador ) din spaţiul ex-sovietic (Rusia, Ucraina, Lituania, Armenia, Georgia și Belarus), din fostul lagăr socialist (Polonia, Cehia, Bulgaria, Slovacia, Serbia) nu numai că dovedește un interes constant pentru marile proiecte artistice, chiar dacă ele au apărut mai târziu pe harta culturală a Europei, ci confirmă și o nevoie specială de comunicare și de solidaritate artistică. Ţările din Europa Occidentală și cele nordice (Germania, Italia, Olanda, Spania, Suedia, Austria etc.) deși, la un moment dat, participau cu oarecare reticiență la evenimentele fără o istorie consolidată, participă semnificativ la această ediție și confirmă, implicit, că barierele și prejudecățile de altădată au fost, dacă nu total depășite, oricum mult atenuate. Iar aceste observații sunt extrem de interesante din punct de vedere psihologic și sociocultural: artistul occidental este mult mai prudent și mult mai puţin motivat în ceea ce privește dorinţa de afirmare și nevoia de comunicare, el exploatând ofertele cu un tonus egal, fără fluctuaţii și cu o evidentă, chiar dacă subînţeleasă, convingere că totul este stabil și mereu disponibil, în timp ce artistul din spaţiul ex-comunist și din cel asiatic are o nevoie mult mai mare de comunicare, dar și o dorinţă de afirmare și o curiozitate de a cunoaște motivate mult mai puternic. În mod evident, participarea artiștilor din Republica Modova și a celor din România intră într-o cu totul altă discuție, ei dominând, așa cum este și firesc, nu numai prin cantitate, ci și prin calitatea lucrărilor, întregul discurs al expoziției, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei reprezintă simultan cele două țări. Dar performanţa acestui eveniment nu stă doar în numărul participanţilor și în cantitatea de lucrări, deși nici acestea nu sunt lipsite de importanţă, ci în mesajul profund al creației lor și în aria geografică din care ei provin. Atât la o privire exterioară, cât și la o analiză aprofundată, Bienala… de la Chișinău este simultan un curs de geografie artistică și un studiu subtil despre imaginar și despre comportamentul simbolic dintr-o arie culturală care cuprinde, practic, toate marile zone ale lumii. Din Tunisia până în Lituania, din India până în Ecuador, din Mongolia până în Bulgaria, din America până în Cipru, în China și în Jponia, în Cehia și în Indonezia, sau până în Polonia, în Italia, în Mexic sau în Rusia, artiștii au răspuns cu o promptitudine incredibilă dacă ne gândim cât de vagă este ideea de Moldova, ca și de România, de altfel, pentru foarte multe ţări din lume. Toate genurile de pictură, de la cele interesate de motiv și, oarecum, mai apropiate de viziunea clasică și până la cele mai nonconformiste sau mai radicale la nivelul limbajului, demonstrează câteva lucruri care merită remarcate și, unele dintre ele, chiar analizate cu un plus de atenţie.

Indiferent care este țara de origine a artiștilor, la nivelul limbajului și al convenţiilor formale, majoritatea lor covârșitoare încearcă o integrare din mers în ritmurile și în codurile artei europene și mondiale, ei fac un continuu efort de a fi acolo, de a-și marca prezenţa și de a convinge chiar cu preţul pierderii identităţii.

De altfel, trebuie remarcat ca un aspect nu doar de natură artistică și culturală, ci și ca unul de natură sociopolitică, faptul că artiștii cu o mai puternică amprentă locală, cu o iconografie și cu o cromatică ușor de identificat, sunt cei proveniţi din zone sensibile, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere cultural și religios (Mongolia, Pakistan, Togo, Mexic etc.). În rest, fără ca identitatea profundă a artistului sau a culturii din care el provine să fie în vreun fel alterată, retorica identitară dispare, și ea este suplinită prin elemente subtile de ordin stilistic și temperamental. În acest sens, deși nu există nimic polonez, lituanian, bulgar, italian sau maghiar la nivel explicit retoric, în fond artiștii proveniți din diverse zone sunt ușor de recunoscut printr-un anumit tip de gândire a formei, de realizare tehnică nemijlocită și printr-o subtilă tentă spirituală. Evident că în aceeași tendinţă se înscriu și artiștii din Moldova și din Romînia. Ei și-au însușit perfect codurile picturii moderne, de sursă europeană și transatlantică, s-au adaptat nevoii de comunicare inteligibilă și rapidă, elementele de culoare locală și puseele romantico-bucolice, pe care le mai puteam întâlni nu cu mulţi ani în urmă, dispărând acum cu desăvârșire, iar acest proces nu este o achiziție a acestei ediții, el manifestandu-se deja de mai multă vreme. Un lucru remarcabil pe care ultimile ediții l-au adus, iar cea actuală îl confirmă, este revenirea tot mai evidentă la mijloacele tehnice ale picturii dintotdeauna, chiar dacă viziunile și mesajele sunt strict contemporane, în detrimentul diverselor tehnici de autonegare și de relativizare a ideii de pictură pe care le-au adus noile tehnologii, dându-se astfel noțiunii de pictură întreaga sa semnificație de atelier clasic. În felul acesta, pictorii de astăzi și, implicit, cei care ilustrează cea de-a șaptea ediție a Bienalei Internaționale de Pictură Chișinău, nu doar că participă cu pictură de șevalet în cadrul unui eveniment major, ci reușesc să aducă și un omagiu colectiv picturii ca gen, ca tip de sensibilitate și ca formă de organizare a gândirii plastice și, de ce nu, a gândirii pur și simplu.

PAVEL ȘUȘARĂ, Președintele juriulu